„Personajul omului în negru” de Oliver Goldmith

Cel mai cunoscut pentru piesa sa de benzi desenate „She Stoops to Conquer” și pentru roman Vicarul din Wakefield, Oliver Goldsmith a fost, de asemenea, unul dintre cei mai de seamă eseisti ai secolului al XVIII-lea. „Personajul omului în negru” (publicat inițial în Public Ledger) apare în cea mai populară colecție de eseuri Goldsmith, The Citizen of the World.

Deși Goldsmith a spus că Omul în negru a fost modelat pe tatăl său, un curat anglican, mai mult de un critic a observat că personajul „are o asemănare izbitoare” cu autorul:

De fapt, Goldsmith însuși pare să fi avut dificultăți în a-și împăca opoziția filozofică față de caritate cu propria sa tandrețe față de săraci - conservatorul cu omul de a simți… La fel de prost „luxos” cum ar fi considerat Goldsmith comportamentul [Omul în negru]. , aparent a considerat că este natural și aproape inevitabil pentru un „om de sentiment”.
(Richard C. Taylor, Goldsmith ca jurnalist . Prese universitare asociate, 1993)

După ce ai citit „Personajul bărbatului în negru”, s-ar putea să merite să compari eseul cu „O noapte-bucată de oraș” a lui Goldsmith și cu „De ce sunt disprețuiți cerșetorii?”

Scrisoarea 26: „Caracterul omului în negru, cu unele cazuri de conduita sa inconsecventă”

La acelasi.

¹ Deși iubitor de mulți cunoscuți, îmi doresc o intimitate doar cu câțiva. Omul în negru, pe care l-am menționat adesea, este unul a cărui prietenie aș putea să-l doresc, pentru că el posedă stima mea. Manierele lui, este adevărat, sunt tincturate cu unele inconsistențe ciudate; și el poate fi numit doar umorist într-o națiune de umoriști. Deși este generos chiar și pentru profuzie, el afectează să fie considerat un minune de parimoniu și prudență; deși conversația sa este plină cu maximele cele mai sordide și egoiste, inima lui este dilatată cu cea mai nelimitată iubire. L-am cunoscut pe el însuși se consideră bărbat, în timp ce obrazul îi strălucea de compasiune; și, în timp ce înfățișarea lui se înmuiase în milă, l-am auzit să folosească limbajul celei mai nelegiuite firi rele. Unii afectează umanitatea și tandrețea, alții se laudă că au astfel de dispoziții din natură; dar este singurul om pe care l-am cunoscut vreodată, care părea rușinat de bunăvoința lui firească. El durează la fel de multă durere pentru a-și ascunde sentimentele, precum orice ipocrit ar vrea să-și ascundă indiferența; dar în fiecare moment nepăzit, masca se desprinde și îl dezvăluie celui mai superficial observator.

² Într-una din excursiile noastre târzii în țară, întâmplând să discute cu privire la prevederile care au fost făcute pentru săracii din Anglia, el părea uimit cum oricare dintre conaționalii săi ar putea fi atât de nechibzuit să slăbească obiectele ocazionale de caritate, când legile aveau și-au asigurat atât de multă susținere. "În fiecare casă parohială", spune el, "săracilor li se oferă hrană, haine, foc și un pat în care să stea culcat; nu vor mai mult, nu îmi doresc mai mult, dar totuși par nemulțumiți. Sunt surprins. la inactivitatea magistraților noștri de a nu prelua astfel de vagabonți, care nu au decât o greutate asupra muncii, mă miră că oamenii găsesc că îi scutesc, atunci când trebuie să fie, în același timp, sensibil că, într-o măsură, încurajează mângâierea , extravaganță și impostură. Dacă aș sfătui vreun om pentru care am avut cea mai mică atenție, l-aș avertiza, prin toate mijloacele, să nu fie impus de falsele lor pretenții; să vă asigur, domnule, că sunt impostori, fiecare dintre ei și mai degrabă merită o închisoare decât o ușurare. "

³ El a continuat cu seriozitate în această încordare, pentru a mă descuraja de o imprudență de care eu sunt foarte rar vinovat, când un bătrân, care încă mai avea despre el rămășițele sfâșierii, i-a implorat compasiunea. El ne-a asigurat că nu era un cerșetor comun, ci s-a impus în profesia rușinoasă de a sprijini o soție pe moarte și cinci copii flămânzi. Fiind în prealabil împotriva unor asemenea falsuri, povestea lui nu a avut cea mai mică influență asupra mea; dar era altfel cu Omul în negru: îl puteam vedea funcționând vizibil în fața lui și întreruperea efectiv a arenei sale. Puteam percepe cu ușurință că inima i se ardea pentru a-i alina pe cei cinci copii înfometați, dar părea rușinat să-mi descopere slăbiciunea. În timp ce a ezitat astfel între compasiune și mândrie, m-am prefăcut că arăt o altă cale, și a profitat de această ocazie de a-i oferi bietului petiționar o bucată de argint, ofertându-l în același timp, pentru ca eu să aud, să lucrez pentru pâinea lui și să nu-ți tachinezi pasagerii cu astfel de falsuri impertinente pentru viitor.

⁴ Cum se prefăcea destul de neperceput, el a continuat, în timp ce procedam, să călăuzesc împotriva cerșetorilor cu atâta animozitate ca înainte: a aruncat în unele episoade pe propria sa uimire prudență și economie, cu abilitatea sa profundă în descoperirea impostorilor; el a explicat modul în care avea să se ocupe de cerșetori, dacă era magistrat; a sugerat să mărească unele dintre închisori pentru primirea lor și a spus două povești cu doamne care au fost jefuite de cerșetori. El a început un al treilea în același scop, când un marinar cu un picior de lemn a străbătut din nou plimbările noastre, dorind milă și binecuvântându-ne membrele. Am continuat fără să iau nici o notificare, dar prietenul meu căutând în mod neliniștit pe bietul petiționar, mi-a oferit o oprire, iar el îmi va arăta cu câtă ușurință ar putea în orice moment să detecteze un impostor.

⁵ Prin urmare, acum și-a asumat o privire de importanță și, pe un ton furios, a început să-l examineze pe marinar, cerând în ce logodnă a fost astfel dezactivat și a devenit impropriu pentru serviciu. Marinarul a răspuns pe un ton la fel de furios ca el, că fusese ofițer la bordul unei nave private de război și că și-a pierdut piciorul în străinătate, în apărarea celor care nu făceau nimic acasă. La acest răspuns, toată importanța prietenului meu a dispărut într-o clipă; nu mai avea o singură întrebare de pus: acum studia doar ce metodă ar trebui să ia pentru a-l scuti neobservat. Nu a avut, însă, nicio parte ușoară de a acționa, întrucât era obligat să păstreze înfățișarea de natură rea în fața mea și totuși să se elibereze pe el însuși, scutindu-l pe marinar. Prin urmare, aruncând o privire furioasă asupra unor mănunchiuri de jetoane pe care colegul le purta cu o sfoară în spate, prietenul meu a cerut cum și-a vândut chibriturile; dar, fără a aștepta un răspuns, a dorit pe un ton supărat să aibă o valoare de șilin. Marinarul părea la început surprins de cererea sa, dar în curând și-a adus aminte și și-a prezentat întregul pachet: „Aici stăpânul”, spune el, „ia toată încărcătura mea și o binecuvântare în chilipir”.

⁶ Este imposibil să descriu cu ce aer de triumf prietenul meu a pornit cu noua lui achiziție: m-a asigurat că era cu părerea fermă că acei semeni ar fi trebuit să-i fi furat bunurile care își puteau permite astfel să le vândă pentru jumătate din valoare. El mi-a informat despre câteva utilizări diferite cărora li s-ar putea aplica aceste jetoane; el a expatiat în mare parte din economiile care ar rezulta din aprinderea lumânărilor cu un chibrit, în loc să le arunce în foc. El a afirmat că el s-ar fi despărțit cât de curând cu un dinte ca banii săi în acei vagabonți, cu excepția cazului în care ar fi luat în considerare o valoare. Nu pot să spun cât de mult ar fi putut continua această panegrică în privința frugalității și a meciurilor, dacă nu ar fi fost atrasă atenția lui de un alt obiect mai tulburător decât niciunul dintre primii. O femeie în zdrențe, cu un copil în brațe și un altul pe spate, încerca să cânte balade, dar cu o voce atât de jale, încât era dificil să stabilească dacă cânta sau plângea. Un nenorocit, care, în cea mai profundă suferință, încă se îndrepta spre bunul umor, a fost un obiect pe care prietenul meu nu l-a suportat în niciun caz: vivacitatea și discursul său au fost întrerupte instantaneu; cu această ocazie insasi disimularea lui îl părăsise. Chiar și în prezența mea și-a aplicat imediat mâinile pe buzunarele lui, pentru a-l ușura; dar ghiciți-i confuzia, când a aflat că a dat deja toți banii pe care i-a purtat despre el unor obiecte anterioare. Mizeria pictată în viziunea femeii nu era pe atât de puternic exprimată ca agonia din a lui. El a continuat să caute ceva timp, dar fără niciun scop, până când, amintindu-și, cu o față de natură inefabilă, cum nu avea bani, el a pus în mâinile ei valoarea sa de chibrituri.