Politica fiscală din anii ’60 -’70

În anii '60, factorii politici păreau cununați cu teoriile keynesiene. Dar, în retrospectivă, majoritatea americanilor sunt de acord, guvernul a comis apoi o serie de greșeli în arena politicii economice care au dus la o reexaminare a politicii fiscale. După ce a adoptat o reducere de impozite în 1964 pentru stimularea creșterii economice și reducerea șomajului, președintele Lyndon B. Johnson (1963-1969) și Congresul au lansat o serie de programe de cheltuieli interne scumpe menite să atenueze sărăcia. Johnson a crescut de asemenea cheltuielile militare pentru a plăti implicarea americană în războiul din Vietnam. Aceste programe guvernamentale mari, combinate cu cheltuieli puternice pentru consumatori, au împins cererea de bunuri și servicii, dincolo de ceea ce ar putea produce economia. Salariile și prețurile au început să crească. În curând, creșterea salariilor și a prețurilor s-au alimentat reciproc într-un ciclu în continuă creștere. O astfel de creștere globală a prețurilor este cunoscută sub numele de inflație.

Keynes a susținut că în aceste perioade de exces de cerere, guvernul ar trebui să reducă cheltuielile sau să ridice impozitele pentru a evita inflația. Însă politicile fiscale anti-inflație sunt greu de vândut din punct de vedere politic, iar guvernul a rezistat schimbării către ele. Apoi, la începutul anilor ’70, națiunea a fost lovită de o creștere accentuată a prețurilor internaționale ale petrolului și produselor alimentare. Aceasta a reprezentat o dilemă acută pentru factorii de decizie.

Strategia convențională anti-inflație ar constrânge cererea prin reducerea cheltuielilor federale sau prin majorarea impozitelor. Dar acest lucru ar fi diminuat veniturile dintr-o economie care suferă deja de prețurile petrolului mai mari. Rezultatul ar fi fost o creștere accentuată a șomajului. Dacă factorii de decizie ar alege să contracareze pierderea veniturilor cauzate de creșterea prețurilor petrolului, totuși, ar fi trebuit să crească cheltuielile sau să reducă impozitele. Deoarece nici o politică nu ar putea crește oferta de petrol sau produse alimentare, cu toate acestea, stimularea cererii fără a schimba oferta ar însemna doar prețuri mai mari.

Președintele Era Carter

Președintele Jimmy Carter (1976 - 1980) a căutat să rezolve dilema cu o strategie pe două direcții. El a orientat politica fiscală în combaterea șomajului, permițând umplerii deficitului federal și instituind programe de locuri de muncă contraciclice pentru șomeri. Pentru a combate inflația, el a instituit un program de salarizare voluntară și control al prețurilor. Niciun element al acestei strategii nu a funcționat bine. Până la sfârșitul anilor 1970, națiunea a suferit atât șomaj ridicat, cât și inflație ridicată.

În timp ce mulți americani au văzut această „stagflation” ca dovadă că economia keynesiană nu a funcționat, un alt factor a redus și mai mult capacitatea guvernului de a folosi politica fiscală pentru a gestiona economia. Deficitele păreau acum să fie o parte permanentă a scenei fiscale. Deficitele au apărut ca o preocupare în perioada stagnantă a anilor ’70. Apoi, în anii 1980, au crescut mai departe, în timp ce președintele Ronald Reagan (1981-1989) a urmărit un program de reducere a impozitelor și sporirea cheltuielilor militare. Până în 1986, deficitul se umflase la 221.000 milioane dolari, sau mai mult de 22 la sută din totalul cheltuielilor federale. Acum, chiar dacă guvernul dorea să continue politici de cheltuieli sau de impozitare pentru a spori cererea, deficitul a făcut o astfel de strategie de neconceput.

Notă

Acest articol este adaptat din cartea „Schița economiei S.U.A.” de Conte și Carr și a fost adaptat cu permisiunea Departamentului de Stat al S.U.A..