Înțelegerea sistemului Bretton Woods

Națiunile au încercat să reînvie standardul de aur în urma primului război mondial, dar s-a prăbușit în întregime în timpul Marii Depresiuni din anii 1930. Unii economiști au spus că respectarea standardului aurului a împiedicat autoritățile monetare să extindă oferta de bani suficient de rapid pentru a reînvia activitatea economică. În orice caz, reprezentanții majorității națiunilor de lider din lume s-au întâlnit la Bretton Woods, New Hampshire, în 1944 pentru a crea un nou sistem monetar internațional. Întrucât, la acea vreme, Statele Unite reprezentau peste jumătate din capacitatea de producție a lumii și dețineau cea mai mare parte a aurului mondial, liderii au decis să lege monedele mondiale la dolarul, care, la rândul lor, au convenit să fie convertibile în aur la 35 dolari pe uncie.

În cadrul sistemului Bretton Woods, băncilor centrale ale altor țări decât Statele Unite au primit sarcina de a menține cursuri de schimb fixe între monedele lor și dolarul. Au făcut acest lucru intervenind pe piețele valutare. Dacă moneda unei țări ar fi prea mare în raport cu dolarul, banca sa centrală și-ar vinde moneda în schimbul dolarilor, reducând valoarea monedei sale. În schimb, dacă valoarea banilor unei țări ar fi prea mică, țara și-ar cumpăra propria monedă, crescând astfel prețul.

Statele Unite abandonează sistemul Bretton Woods

Sistemul Bretton Woods a durat până în 1971. Până atunci, inflația din Statele Unite și un deficit comercial american în creștere au subminat valoarea dolarului. Americanii au îndemnat Germania și Japonia, ambele având solduri favorabile de plăți, să aprecieze monedele lor. Dar aceste națiuni au fost reticente să facă acest pas, deoarece creșterea valorii monedelor lor ar crește prețurile la bunurile lor și le-ar afecta exporturile. În cele din urmă, Statele Unite au abandonat valoarea fixă ​​a dolarului și i-au permis să „plutească” - adică să fluctueze în raport cu alte monede. Dolarul a scăzut prompt. Liderii mondiali au căutat să reînvie sistemul Bretton Woods cu așa-numitul Acord Smithsonian din 1971, dar efortul nu a reușit. Până în 1973, Statele Unite și alte națiuni au convenit să permită plutirea ratelor de schimb.

Economiștii numesc sistemul rezultat un „regim de plutire gestionat”, ceea ce înseamnă că, deși rata de schimb pentru majoritatea monedelor plutesc, băncile centrale intervin în continuare pentru a preveni modificări puternice. Ca și în 1971, țările cu excedente comerciale mari își vând adesea propriile monede în efortul de a le împiedica să aprecieze (și, prin urmare, să afecteze exporturile). În același timp, țările cu deficite mari își cumpără deseori propriile valute pentru a preveni deprecierea, ceea ce crește prețurile interne. Există însă limite la ceea ce se poate realiza prin intervenție, în special pentru țările cu deficite comerciale mari. În cele din urmă, o țară care intervine pentru a-și susține moneda poate să-și epuizeze rezervele internaționale, făcând-o incapabilă să continue împingerea monedei și, eventual, lăsând-o incapabilă să-și îndeplinească obligațiile internaționale..

Acest articol este adaptat din cartea „Schița economiei S.U.A.” de Conte și Carr și a fost adaptat cu permisiunea Departamentului de Stat al S.U.A..