Adsorbția este definită ca adeziunea unei specii chimice pe suprafața particulelor. Fizicianul german Heinrich Kayser a inventat termenul „adsorbție” în 1881. Adsorbția este un proces diferit de absorbție, în care o substanță se difuzează într-un lichid sau solid pentru a forma o soluție.
În adsorbție, gazele sau particulele lichide se leagă de suprafața solidă sau lichidă care se numește adsorbant. Particulele formează o peliculă adsorbată atomică sau moleculară.
Izotermele sunt utilizate pentru a descrie adsorbția, deoarece temperatura are un efect semnificativ asupra procesului. Cantitatea de adsorbat legată de adsorbant este exprimată în funcție de presiunea concentrației la o temperatură constantă.
Mai multe modele de izotermă au fost dezvoltate pentru a descrie adsorbția, inclusiv:
Termenii legate de adsorbție includ:
Definiția adsorbției din Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC) este:
Adsorbția este un fenomen de suprafață în care particulele sau moleculele se leagă de stratul superior al materialului. Pe de altă parte, absorbția merge mai profund, implicând întregul volum al absorbantului. Absorbția este umplerea porilor sau găurilor dintr-o substanță.
De obicei, adsorbanții au diametre mici de pori, astfel încât există o suprafață ridicată pentru a facilita adsorbția. Dimensiunea porilor variază de obicei între 0,25 și 5 mm. Adsorbanții industriali au stabilitate termică ridicată și rezistență la abraziune. În funcție de aplicație, suprafața poate fi hidrofobă sau hidrofilă. Există atât adsorbanți polari, cât și nepolari. Adsorbanții au mai multe forme, inclusiv tije, pelete și forme turnate. Există trei clase majore de adsorbanți industriali:
Adsorbția depinde de energia de suprafață. Atomii de suprafață ai adsorbantului sunt expuși parțial, astfel încât pot atrage moleculele de adsorbare. Adsorbția poate rezulta din atracție electrostatică, chimișorbție sau fizisorbție.
Exemple de adsorbanți includ: