1996 Mount Everest Moarte în caz de catastrofe în partea de sus a lumii

La 10 mai 1996, o furtună feroce a coborât peste Himalaya, creând condiții periculoase pe Muntele Everest și înfăptuind 17 alpinisti înalți pe cel mai înalt munte din lume. Până a doua zi, furtuna a pretins viața a opt alpinisti, ceea ce a făcut-o - la momentul respectiv, cea mai mare pierdere de viață într-o singură zi din istoria muntelui.

În timp ce urcarea pe Muntele Everest este în mod riscant în mod inerent, câțiva factori (în afară de furtună) au contribuit la tragicul rezultat aglomerat, alpinisti fără experiență, numeroase întârzieri și o serie de decizii proaste.

Afaceri mari pe Muntele Everest

În urma primului vârf al Muntelui Everest de Sir Edmund Hillary și Tenzing Norgay în 1953, apariția vârfului de a urca pe vârful de 29.028 de metri a fost limitată doar la cei mai mulți alpinisti.

Cu toate acestea, până în 1996, urcarea pe Muntele Everest a evoluat într-o industrie de mai multe milioane de dolari. Câteva companii de alpinism s-au stabilit ca fiind mijloacele prin care chiar și alpinisti amatori puteau să se ridice la Everest. Taxele pentru o urcare ghidată au variat de la 30.000 USD la 65.000 dolari pentru fiecare client.

Fereastra de oportunitate pentru urcare în Himalaya este una îngustă. Doar câteva săptămâni - între sfârșitul lunii aprilie și sfârșitul lunii mai - vremea este în mod obișnuit mai ușoară decât de obicei, permițând ascensoarelor.

În primăvara lui 1996, mai multe echipe se pregăteau pentru urcare. Marea majoritate dintre ei s-au apropiat din partea nepaleze a muntelui; doar două expediții au urcat din partea tibetană.

Ascensiune treptată

Există multe pericole implicate în ascensiunea Everestului prea repede. Din acest motiv, expedițiile durează săptămâni pentru a urca, permițând cățărătorilor să se aclimatizeze treptat la atmosfera în schimbare.

Problemele medicale care s-ar putea dezvolta la altitudini mari includ boală de altitudine severă, degeraturi și hipotermie. Alte efecte grave includ hipoxia (oxigen scăzut, ceea ce duce la o coordonare slabă și o afectare a judecății), HAPE (edem pulmonar de mare altitudine sau lichid în plămâni) și HACE (edem cerebral de înaltă altitudine sau umflare a creierului). Ultimele două se pot dovedi mai ales mortale.

La sfârșitul lunii martie 1996, grupurile s-au adunat în Kathmandu, Nepal și au optat pentru a lua un elicopter de transport spre Lukla, un sat situat la aproximativ 38 de mile de tabăra de bază. Călătorii au făcut apoi o drumeție de 10 zile spre tabăra de bază (17.585 de metri), unde vor sta câteva săptămâni adaptându-se la altitudine.

Două dintre cele mai mari grupuri ghidate în acel an au fost Adventure Consultants (conduse de New Zealander Rob Hall și colegii ghizi Mike Groom și Andy Harris) și Mountain Madness (conduse de americanul Scott Fischer, asistat de ghizii Anatoli Boukreev și Neal Beidleman).

Grupul Hall include șapte șerpi de alpinism și opt clienți. Grupul Fischer a cuprins opt șerpi de alpinism și șapte clienți. (Șerpa, nativii din estul Nepalului, sunt obișnuiți cu altitudinea mare; mulți își trăiesc viața ca personal de sprijin pentru expediții.)

Un alt grup american, ajutat de realizatorul și renumitul alpinist David Breashears, a fost pe Everest pentru a realiza un film IMAX.

Mai multe alte grupuri au venit din întreaga lume, inclusiv Taiwan, Africa de Sud, Suedia, Norvegia și Muntenegru. Alte două grupuri (din India și Japonia) au urcat din partea tibetană a muntelui.

Până la Zona Morții

Alpinistii au început procesul de aclimatizare la jumătatea lunii aprilie, luând sorturi din ce în ce mai lungi la cote mai mari, apoi revenind în Tabăra de bază.

În cele din urmă, pe o perioadă de patru săptămâni, alpinistii au pornit mai întâi pe munte, mai întâi, trecând de la Khumbu Icefall până la Tabăra 1 la 19.500 de metri, apoi până la West Cwm până la Campul 2 la 21300 de metri. (Cwm, pronunțat "coom", este cuvântul galez pentru vale.) Tabăra 3, la 24.000 de metri, era învecinată cu Lhotse Face, un perete pur de gheață glaciară..