Cum pot fi fericit? O perspectivă epicureică și stoică

Ce stil de viață, epicureic sau stoic, atinge cea mai mare cantitate de fericire? În cartea sa „Stoici, epicurei și sceptici”, clasicistul R.W. Sharples își propune să răspundă la această întrebare. El introduce cititorii în modalitățile fundamentale în care se creează fericirea în cele două perspective filozofice, prin juxtapunerea școlilor de gândire pentru a evidenția criticile și obișnuința dintre cei doi. El descrie caracteristicile considerate necesare pentru a obține fericirea din fiecare perspectivă, ajungând la concluzia că atât epicureismul, cât și stoicismul sunt de acord cu credința aristotelică potrivit căreia „genul de persoană care este și stilul de viață pe care îl adoptă va avea într-adevăr o influență imediată asupra acțiunilor pe care le realizează”.

Drumul epicureic spre fericire

Sharples sugerează că epicureicii îmbrățișează concepția lui Aristotel despre iubirea de sine, deoarece scopul epicureismului este definit ca fiind plăcere obținută prin înlăturarea durerii fizice și a anxietății mentale. Bazele credinței din Epicurean se situează în trei categorii de dorințe, inclusiv cel natural și necesar, cel natural, dar nu necesar, și dorințele nefirești. Cei care urmăresc o viziune asupra lumii epicureice elimină toate dorințele non-naturale, cum ar fi ambiția de a atinge puterea politică sau faima, deoarece ambele dorințe stimulează anxietatea. Epicureicii se bazează pe dorințele care eliberează organismul de durere, oferind adăpost și eliminând foamea prin furnizarea de alimente și apă, menționând că alimentele simple oferă aceeași plăcere ca mesele de lux, deoarece scopul de a mânca este de a câștiga hrănire. Fundamental, epicureicii cred că oamenii apreciază deliciile naturale derivate din sex, companie, acceptare și iubire. În practicarea frugalității, epicureicii au o conștientizare a dorințelor lor și au capacitatea de a aprecia la maxim luxul ocazional. Epicureicii susțin că calea către asigurarea fericirii vine prin retragerea din viața publică și prin rezidența cu prieteni apropiați, de aceeași natură. Sharples citează criticile lui Plutarch față de epicureism, care sugerează că obținerea fericirii prin retragerea din viața publică neglijează dorința spiritului uman de a ajuta omenirea, de a îmbrățișa religia și de a-și asuma rolurile de conducere și responsabilitatea.

Stoicii despre realizarea fericirii

Spre deosebire de epicureici care au plăcere primordială, stoicii acordă cea mai mare importanță autoconservării, crezând că virtutea și înțelepciunea sunt abilitățile necesare pentru a obține satisfacția. Stoicii cred că rațiunea ne determină să urmărim lucruri specifice, evitându-i pe alții, în conformitate cu ceea ce ne va servi bine în viitor. Stoicii declară necesitatea a patru credințe pentru a atinge fericirea, punând cea mai mare importanță numai asupra virtutii derivate numai din rațiune. Bogăția obținută pe parcursul vieții, utilizată pentru a efectua acțiuni virtuoase și nivelul de fitness al corpului, ceea ce determină capacitatea naturală de a raționa, reprezintă ambele credințe ale stoicilor. În cele din urmă, indiferent de consecințe, trebuie întotdeauna să-și îndeplinească îndatoririle virtuoase. Prin expunerea autocontrolului, adeptul stoic trăiește conform virtuți ale înțelepciunii, vitejiei, dreptății și moderației. În contradicție cu perspectiva stoică, Sharples observă argumentul lui Aristotel potrivit căruia virtutea singură nu va crea viața cea mai fericită posibil și nu se realizează decât prin combinația dintre virtute și bunuri externe.

Aristotel's Vedere blended despre fericire

În timp ce concepția stoicilor despre împlinire rezidă exclusiv în capacitatea virtuții de a-și mulțumi, noțiunea epicureică de fericire își are rădăcinile în obținerea de bunuri externe, care înfrâng foamea și aduc satisfacția hranei, adăpostului și companiei. Oferind descrierile detaliate atât ale epicureismului, cât și ale stoicismului, Sharples lasă cititorului să concluzioneze că cea mai cuprinzătoare concepție despre atingerea fericirii combină ambele școli ale gândirii; prin aceasta, reprezentând credința lui Aristotel că fericirea se obține printr-o combinație de virtute și bunuri externe.

_surse

• _{Stoici, epicureici (Etica elenistică)}
• _{D. Sedley și A. Long's, The Hellenistic Philosophers, Vol. I (Cambridge, 1987)}
• _{J. Annas-J. Barnes, Modurile scepticismului, Cambridge, 1985}
• _{L. Groacke, scepticism grecesc, McGill Queen’s Univ. Presă, 1990}
• _{R. J. Hankinson, The Sceptics, Routledge, 1998}
• _{B. Inwood, Hellenistic Philosophers, Hackett, 1988 [CYA]}
• _{B.Mates, The Septic Way, Oxford, 1996}
• _{R. Sharples, stoici, epicurei și sceptici, Routledge, 1998 („Cum pot fi fericit?”, 82-116) [CYA]}