The Hunchback of Notre-Dame (1831) de Victor Hugo

Contele Frollo, Quasimodo și Esmeralda sunt, probabil, cel mai răsucit, cel mai bizar și cel mai neașteptat triunghi de dragoste din istoria literară. Și dacă implicarea lor problematică unul cu celălalt nu este suficientă, aruncați-i pe soțul filozof al lui Esmeralda, Pierre și interesul ei de iubire necuvântat, Phoebus, ca să nu mai vorbim de mândria de sine izolată cu o istorie tristă, și fratele mai tânăr, care face probleme cu Jehan, și, în sfârșit, diferiții regi, burgese, studenți și hoți, și dintr-o dată avem o istorie epică în realizarea.

Rolul principal

Personajul principal, după cum se dovedește, nu este Quasimodo sau Esmeralda, ci Notre-Dame în sine. Aproape toate scenele majore din roman, cu câteva excepții (cum ar fi prezența lui Pierre la Bastilie) au loc sau au în vedere / referirea la marea catedrală. Scopul principal al lui Victor Hugo nu este de a prezenta cititorului o poveste de dragoste plină de inimă și nici nu este necesar să comenteze sistemele sociale și politice ale vremii; principalul scop este o viziune nostalgică asupra unui Paris în scădere, care pune arhitectura și istoria arhitecturală în prim plan și care plânge pierderea acelei arte înalte. 

Hugo este clar preocupat de lipsa angajamentului publicului de a păstra bogata istorie arhitecturală și artistică a Parisului, iar acest scop se întâlnește direct, în capitole despre arhitectură în mod specific și indirect, prin narațiunea în sine.

Hugo este preocupat de un personaj mai presus de toate în această poveste, și aceasta este catedrala. În timp ce alte personaje au fonduri interesante și se dezvoltă ușor de-a lungul poveștii, niciunul nu pare cu adevărat rotund. Acesta este un punct minor de contenție, deoarece, deși povestea poate avea un scop sociologic și artistic mai înalt, ea pierde ceva prin faptul că nu funcționează complet ca narațiune de sine stătătoare.. 

Cu siguranță se poate empatiza cu dilema lui Quasimodo, de exemplu, când se află prins între cele două iubiri ale vieții sale, contele Frollo și Esmeralda. Sub-povestea referitoare la femeia îndoliată care s-a închis într-o celulă, care plânge peste pantoful unui copil se mișcă, dar, în cele din urmă, nu este surprinzătoare. Descendența contelui Frollo de la omul învățat și îngrijitorul de excepție nu este în întregime incredibilă, dar încă pare brusc și destul de dramatic. 

Aceste subtipuri se potrivesc frumos elementului gotic al poveștii și, de asemenea, paralele analizei lui Hugo despre știință versus religie și artă fizică versus lingvistică, totuși personajele par plate în raport cu încercarea generală a lui Hugo de a reintroduce, prin intermediul romantismului, o reînnoire pasiune pentru epoca gotică. Până la urmă, personajele și interacțiunile lor sunt interesante și, uneori, emoționante și hilare. Cititorul se poate implica și, într-o anumită măsură, îi poate crede, dar nu sunt personaje perfecte.

Ceea ce mișcă această poveste de-a lungul atât de bine, chiar și prin capitole precum „O vedere a unei păsări a Parisului”, care este, literalmente, o descriere textuală a orașului Paris, ca și cum ar privi-o de sus și în toate direcțiile, este grozavul lui Hugo capacitatea de a crea cuvinte, fraze și propoziții. 

Deși inferioară capodoperei lui Hugo, Mizerabilii (1862), un lucru pe care cei doi îl au în comun este proza ​​bogat frumoasă și viabilă. Simțul umorului lui Hugo (în special sarcasmul și ironia) este bine dezvoltat și se ridică pe toată pagina. Elementele sale gotice sunt întunecate corespunzător, chiar surprinzător.

Adaptarea unui clasic

Ce este cel mai interesant despre cel al lui Hugo Notre-Dame de Paris este că toată lumea știe povestea, dar puține într-adevăr cunosc povestea. Au existat numeroase adaptări ale acestei lucrări, pentru film, teatru, televiziune, etc. Majoritatea oamenilor sunt familiarizați cu povestea prin diverse retellings în cărți sau filme pentru copii (adică Disney's Cocosatul de la Notre Dame). Cei care suntem familiarizați cu această poveste, așa cum este povestită prin viță de vie, sunt conduși să credem că este un tragic Frumoasa si Bestia tip poveste de dragoste, în care dragostea adevărată guvernează până la urmă. Această explicație a poveștii nu putea fi mai departe de adevăr.

Notre-Dame de Paris este în primul rând o poveste despre artă, în principal, despre arhitectură. Este o romantizare a perioadei gotice și un studiu al mișcărilor care au reunit formele de artă tradiționale și oratoriu cu ideea inedită de tipar. Da, Quasimodo și Esmeralda sunt acolo, iar povestea lor este una tristă și da, contele Frollo se dovedește a fi un antagonist absolut disprețuitor; dar, în cele din urmă, acest lucru, ca. Mizerabilii este mai mult decât o poveste despre personajele sale; este o poveste despre întreaga istorie a Parisului și despre absurditățile sistemului de caste. 

Acesta poate fi primul roman în care cerșetorii și hoții sunt aruncați ca protagoniști și, de asemenea, primul roman în care este prezentă întreaga structură socială a unei națiuni, de la rege la țăran. De asemenea, este una dintre primele și cele mai proeminente lucrări care prezintă o structură (Catedrala Notre-Dame) ca personaj principal. Abordarea lui Hugo i-ar influența pe Charles Dickens, Honoré de Balzac, Gustave Flaubert și alți „scriitori ai poporului”. Când se gândește la scriitori care sunt genii care ficționează istoria unui popor, primul care vine în minte ar putea fi Leo Tolstoi , dar Victor Hugo aparține cu siguranță în conversație.