Terapia Rogeriană, creată de Carl Rogers, este o tehnică terapeutică în care clientul are un rol activ, autonom, în sesiunile de terapie. Se bazează pe ideea că clientul știe ce este cel mai bun și că rolul terapeutului este de a facilita un mediu în care clientul poate aduce schimbări pozitive.
Terapia Rogeriană este uneori numită nondirectiv terapie din cauza autonomiei acordate clientului. Clientul, nu terapeutul, decide ce se discută. După cum a explicat Rogers, „Clientul știe ce doare, ce direcții trebuie să urmeze, ce probleme sunt cruciale, ce experiențe au fost îngropate profund.”
Carl Rogers credea că toți oamenii au capacitatea de a aduce schimbări pozitive în viața lor. A dezvoltat terapia centrată pe persoană (sau Rogerian) ca tehnică pentru a oferi clienților o autonomie mai mare în sesiunile de terapie. Abordarea lui Rogers de psihoterapie este considerată umanistic deoarece se concentrează asupra potențialului pozitiv al indivizilor.
În terapia Rogeriană, terapeutul se abține de obicei să ofere sfaturi sau să facă un diagnostic formal. În schimb, rolul principal al terapeutului este acela de a asculta și de a reda ceea ce spune clientul. Terapeuții Rogerieni încearcă să se abțină de la a oferi propria lor interpretare a evenimentelor sau de a face sugestii explicite despre abordarea unei situații.
De exemplu, dacă un client a raportat că se simte stresat de faptul că un coleg de serviciu a primit credit pentru un proiect la care a lucrat clientul, terapeutul Rogerian ar putea spune: „Deci, se pare că ești supărat pentru că șeful tău nu recunoaște contribuții. ”În acest fel, terapeutul Rogerian încearcă să ofere clientului un mediu pentru a-și explora propriile gânduri și sentimente și a decide pentru sine cum să aducă schimbări pozitive.
Potrivit lui Rogers, psihoterapia de succes are întotdeauna trei componente cheie:
În 1963, Rogers a început să lucreze la Western Behavioral Institute Institute din La Jolla, California. Ulterior, el a co-fondat Centrul de Studii al Persoanei, o organizație care este încă activă în prezent. În California, Rogers a lucrat la aplicarea ideilor sale în afara setărilor tradiționale de terapie. De exemplu, a scris despre educație în Libertatea de a învăța: o vedere a educației care ar putea deveni, publicat în 1969. Rogers a susținut centrată pe student învățare: o atmosferă educațională în care elevii sunt capabili să își urmărească interesele, mai degrabă decât să absoarbă pasiv o prelegere a profesorului.
De asemenea, Rogers și-a aplicat ideile despre empatie, congruență și considerare pozitivă necondiționată asupra conflictelor politice. El a condus „întâlniri” între grupuri aflate în conflict, în speranța că tehnicile sale de terapie ar putea îmbunătăți relațiile politice. El a condus grupuri de întâlniri în Africa de Sud în timpul apartheidului și între protestanți și catolici din Irlanda de Nord. Munca lui Rogers i-a adus laude de la Jimmy Carter și o nominalizare la Premiul Nobel pentru pace.
Carl Rogers a murit în 1987, dar activitatea sa continuă să aibă o influență enormă asupra psihoterapeuților. Mulți terapeuți includ elemente de terapie centrată pe client în practicile lor de astăzi, în special prin intermediul eclectic abordare, în care pot combina mai multe tipuri de terapie într-o singură sesiune.
Important, componentele esențiale ale terapiei pe care Rogers o prezintă (empatie, congruență și aspect pozitiv necondiționat) pot fi folosite de orice terapeut, indiferent de abordarea specifică a terapiei. Astăzi, terapeuții recunosc că o relație eficientă între client și terapeut (numită alianță terapeutică sau raport terapeutic) este esențială pentru terapia de succes.