Fenomenologie socială

Fenomenologia socială este o abordare în domeniul sociologiei care își propune să dezvăluie ce rol joacă conștiința umană în producerea acțiunii sociale, a situațiilor sociale și a lumilor sociale. În esență, fenomenologia este credința că societatea este o construcție umană.

Fenomenologia a fost dezvoltată inițial de un matematician german numit Edmund Husserl la începutul anilor 1900, pentru a localiza sursele sau esențele realității în conștiința umană. Abia în anii 1960 a intrat în domeniul sociologiei de Alfred Schutz, care a căutat să ofere o bază filozofică pentru sociologia interpretativă a lui Max Weber. El a făcut acest lucru aplicând filozofia fenomenologică a lui Husserl la studiul lumii sociale. Schutz a postulat că este vorba despre semnificații subiective care dau naștere unei lumi sociale aparent obiective. El a susținut că oamenii depind de limbă și de „stocul de cunoștințe” pe care le-au acumulat pentru a permite interacțiunea socială. Toată interacțiunea socială necesită ca indivizii să îi caracterizeze pe ceilalți din lumea lor, iar stocul lor de cunoștințe îi ajută în această sarcină.

Sarcina centrală în fenomenologia socială este de a explica interacțiunile reciproce care au loc în timpul acțiunii umane, structurării situaționale și construcției realității. Asta înseamnă că fenomenologii încearcă să înțeleagă relațiile dintre acțiune, situație și realitate care au loc în societate. Fenomenologia nu vede niciun aspect ca fiind cauzal, ci mai degrabă privește toate dimensiunile ca fiind fundamentale pentru toți ceilalți.

Aplicarea fenomenului social

O aplicație clasică a fenomenologiei sociale a fost făcută de Peter Berger și Hansfried Kellner în 1964, când au examinat construcția socială a realității conjugale. Conform analizei lor, căsătoria reunește doi indivizi, fiecare din lumi de viață diferite și îi pune într-o apropiere atât de strânsă între ei încât lumea de viață a fiecăruia este pusă în comunicare cu celălalt. Din aceste două realități diferite apare o realitate conjugală, care devine apoi contextul social primar din care acel individ se angajează în interacțiuni și funcții sociale în societate. Căsătoria oferă o nouă realitate socială pentru oameni, care se realizează mai ales prin conversațiile cu soțul lor în privat. Noua lor realitate socială este, de asemenea, consolidată prin interacțiunea cuplului cu alții din afara căsătoriei. De-a lungul timpului va apărea o nouă realitate conjugală care va contribui la formarea de noi lumi sociale în care fiecare soț ar funcționa.