'Horatius la pod' de Thomas Babington Macaulay

Un apreciat ofițer de armată din vechea Republică Romană, Horațiu Cocles a trăit într-o perioadă legendară a Romei, la sfârșitul secolului al șaselea. Horațiu a fost cunoscut pentru apărarea unuia dintre cele mai faimoase poduri ale Romei, Pons Sublicius, în timpul războiului dintre Roma și Clusium. Liderul eroic era cunoscut pentru lupta împotriva invadatorilor etrusci precum Lars Porsena și armata sa invadatoare. Horațiu era cunoscut ca un conducător curajos și curajos al armatei romane.

Thomas Babington McAulay

Poetul Thomas Babington McAulay este cunoscut și ca om politic, eseist și istoric. Născut în Anglia în 1800, a scris una dintre primele sale poezii la opt ani, numită „Bătălia lui Cheviot”. Macaulay a continuat la facultate unde a început să-și publice eseurile înainte de o carieră în politică. El a fost cel mai cunoscut pentru munca sa din Istoria Angliei care acoperă perioada 1688-1702. Macaulay a murit în 1859 la Londra.

rezumat

Povestea lui Horațiu este descrisă în „Viața de Publicola” a lui Plutarh. La începutul secolului 6 î.e.n., Lars Porsena a fost cel mai puternic rege din Italia etruscă, pe care Tarquinius Superbus i-a cerut să-l ajute să revină Roma. Porsena a trimis un mesaj către Roma spunând că ar trebui să-l primească pe Tarquin ca rege, iar când romanii au refuzat, el le-a declarat război. Publicola era consulul Romei, iar el și Lucrețiu au apărat Roma până când au căzut în luptă.

Horațiu Cocles („Cyclops”, numit așa pentru că și-a pierdut unul dintre ochi în războaie) era deținătorul porții Romei. A stat în fața podului și a ținut-o pe etrusci până când romanii nu au putut pune podul din punere în funcțiune. Odată ce s-a realizat acest lucru, Horațiu, rănit de o suliță până la fese și în armură completă, s-a înfipt în apă și a înotat înapoi la Roma. 

Horațiu a fost forțat să se retragă ca urmare a rănilor sale și, după un asediu prelungit al orașului, Lars Porsena a capturat Roma, dar fără a o prăpădi. Superbusul Tarquinius urma să fie ultimul dintre regii Romei.

Horațiul lui Macaulay la pod

Următoarea poezie de Thomas Babington Macaulay este o baladă memorabilă care povestește curajul lui Horațiu Cocles în lupta sa cu armata romană împotriva etruscilor.

Lars Porsena din Clusium, de cei nouă zei pe care i-a jurat
Ca marea casă a lui Tarquin să nu mai sufere greșit.
După cei nouă zei, el a jurat-o și a numit o zi de încercare,
Și roade-i pe mesageri să meargă mai departe,
Est și Vest și Sud și Nord,
Pentru a-i convoca tabloul.
Estul și Vestul și Sudul și Nordul mesagerii se plimbă repede,
Iar turnul, orașul și cabana au auzit explozia trompetei.
Rușine față de falsul etruscan care rămâne în casa lui,
Când Porsena din Clusium este în marș pentru Roma!

Călăreții și picioarele se toarnă în amain
De la mulți o piață impunătoare, de la mulți o câmpie roditoare;
Dintr-un cătun singuratic, ascuns de fag și pin
Ca un cuib de vultur atârnă de creasta Appenninei purpurii;
De la lordul Volaterrae, unde scowls stăpânește faima
Zugrăvit de mâinile uriașilor pentru regii vechi ca niște dumnezei;
Din populonia-girt de mare, ale cărei santinele descresc
Vârfurile de zăpadă din Sardinia care se întind pe cerul sudic;
Din mândrul mart din Pisae, regina valurilor occidentale,
Unde călărește triremurile lui Massilia, grele cu sclavi cu părul corect;
De unde dulce Clanis rătăcește prin porumb și viță de vie și flori;
De unde Cortona ridică la cer diadema de turnuri.
Înalte sunt stejarii ale căror ghinde se încadrează în fruntea întunecată a lui Auser;
Grăsimile sunt cioturile care susțin ramurile dealului Ciminian;
Dincolo de toate fluxurile, Clitumnus este pentru păstor drag;
Cel mai bun dintre toate bazinele, iubitorul iubește pe marele simplu Volsinian.

Însă acum nu se aude nici un lovit de bărbat din lemn de războiul lui Auser;
Niciun vânător nu urmărește calea verde a cerbului pe dealul Ciminian;
Neobservată de-a lungul Clitumnus pășește direcția albă cu lapte;
Păsările de apă nevătămate se pot scufunda în simplul Volsinian.
Recolte de Arretium, anul acesta, se vor culege bătrâni;
Anul acesta, băieții tineri din Umbro vor scufunda oile care se luptă;
Iar în cuvele de la Luna, anul acesta, mustul trebuie să spumă
Rotiți picioarele albe ale fetelor râzând ale căror sirese au mărșăluit spre Roma. 

Există treizeci de profeți aleși, cei mai înțelepți ai țării,
Cine mereu alături de Lars Porsena stau atât dimineața cât și seara:
Seara și dimineața cei treizeci au transformat versetele o’er,
Urmărit de la dreapta pe alb de in de către puternici văzuți de altădată;
Și cu o voce cei treizeci au dat răspunsul lor bucuros:
"Du-te, du-te, Lars Porsena! Du-te, iubit din ceruri!
Du-te și întoarce-te în glorie la cupola rotundă a lui Clusium,
Și agățați în jurul altarelor lui Nurscia scuturile de aur ale Romei. "
Și acum fiecare oraș a trimis povestea ei despre oameni;
Piciorul este patru mii; calul sunt mii zece.
Înainte de porțile Sutriumului este întâlnită marea gamă.
Un bărbat mândru a fost Lars Porsena în ziua încercării.
Căci toate oștile toscane erau cuprinse sub ochiul lui,
Și mulți un roman alungat și mulți un aliat puternic;
Și cu urmări puternice pentru a se alătura grupului a venit
Tusculanul Mamilius, prinț al numelui latian.
Însă, de la Tiber, galbenul era tumult și îngrozitor:
Din toată campania spațioasă spre Roma, oamenii și-au luat zborul.
La un kilometru în jurul orașului, tongul a oprit drumurile:
O vedere înfricoșătoare era să o vezi prin două nopți lungi și zile
Pentru persoanele în vârstă de pe cârje și femeile grozave cu copilul,
Și mamele plângând peste prunci care s-au agățat de ele și au zâmbit.

Iar oamenii bolnavi purtați în gunoi ridicat pe gâtul sclavilor,
Și trupe de fermieri arși de soare, cu cârlige de cules și tavane,
Și alunecări de catâri și măgari încărcați cu piei de vin,
Și turme nesfârșite de capre și oi, și turmele nesfârșite de pui,
Și trenuri nesfârșite de vagoane care scârțâiau sub greutate
Sacii de porumb și bunurile de uz casnic sufocau fiecare poartă urletă.
Acum, de pe stânca tarpeiană, ar putea spânzătorii să spioneze
Linia satelor înflăcărate se înroșește pe cerul nopții.
Părinții orașului, au stat toată noaptea și toată ziua,
Pentru fiecare oră, un călăreț venea cu veste de consternare.
Spre est și spre vest s-au întins benzile toscane;
Nici casa, nici gardul, nici porumbelul în Crustumerium nu stau.
Verbenna la Ostia a risipit toată câmpia;
Astur a luat cu asalt Janiculum, iar paznicii stricți sunt uciși.

Înțelept, în tot Senatul, nu exista o inimă atât de îndrăzneață,
Dar durerea a durat-o și a bătut-o repede, când s-a spus acea veste proastă.
Îndată a înălțat Consulul, S-au ridicat Părinții toți;
În grabă și-au îmbrăcat halatele și le-au agățat de perete.
Au ținut un consiliu în fața Porții Râului;
Timp scurt a fost acolo, puteți ghici, pentru dezbateri sau dezbatere.
Afară spuse consulul rotund: „Podul trebuie să coboare drept;
Deoarece Janiculum este pierdut, altceva nu mai poate salva orașul ... "
Chiar atunci, un cercetaș a venit în zbor, totul sălbatic cu grabă și frică:
"La arme! La arme, domnule consul! Lars Porsena este aici!"
Pe dealurile joase spre vest, consulul își fixa ochiul,
Și a văzut furtuna plină de praf ridicându-se repede de-a lungul cerului,
Și mai aproape de repede și mai aproape vine vârtejul roșu;
Și mai tare și mai tare, de sub norul acela învolburat,
Se aude mândru de nota de război a trompetei, de călcâi și de zumzet.
Și mai simplu și mai simplu acum apare prin întuneric,
De departe la stânga și de la dreapta la dreapta, în strălucire strălucitoare de lumină albastru-închis,
Gama lungă de căști luminoase, lungul șir de sulițe.
Și clar și mai clar, deasupra acelei linii strălucitoare,
Acum puteți vedea strălucind pancartele din douăsprezece orașe corecte;
Dar steagul mândrului Clusium era cel mai înalt dintre toate,
Teroarea umbriană; teroarea Galiei.
Și mai simplu și mai simplu acum ar putea să știe burgerii,
Pe port și vestă, pe cal și pe creastă, fiecare Lucumo războinic.
Acolo a fost văzut Cilnius din Arretium pe flota lui;
Și Astur din scutul de patru ori, girt cu brandul nimeni altcineva nu se poate purta,
Tolumnius cu centura de aur și Verbenna întunecată din ținută
Prin reeditarea Thrasymene.
Rapid după standardul regal, supraveghează tot războiul,
Lars Porsena din Clusium s-a așezat în mașina lui de fildeș.
Pe roata din dreapta mergea Mamilius, prințul numelui latian,
Și de falsul stâng Sextus, care a făcut fapta rușinii.
Dar când chipul lui Sextus a fost văzut printre dușmani,
Un țipăt care închiria firmamentul din tot orașul a apărut.
Pe vârfurile casei nu era nicio femeie, ci scuipă spre el și șuieră,
Niciun copil, dar nu a țipat înjurături și și-a scuturat primul. 

Dar fruntea consulului era tristă, iar discursul consulului era scăzut,
Și s-a uitat întuneric la perete și la întuneric la dușman.
„Van-ul lor va fi asupra noastră înainte ca podul să coboare;
Și dacă odată ar putea câștiga podul, ce speranță să salveze orașul? "
Apoi a vorbit curajosul Horațiu, căpitanul Porții:
„Pentru fiecare om de pe acest pământ, moartea vine curând sau târziu;
Și cum poate omul să moară mai bine decât să facă față unor cote înfricoșătoare,
Pentru cenușa părinților săi și templele Zeilor lui,
„Și pentru mama gingașă care l-a pândit să se odihnească,
Și pentru soția care își alăptează copilul la sân,
Și pentru sfintele domnițe care hrănesc flacăra veșnică,
Pentru a-i salva de Sextus fals, asta a făcut fapta rușinii?
- Acoperă podul, domnule Consul, cu toată viteza!
Eu, cu încă doi care să mă ajute, îl voi ține pe dușman în joc.
Pe calea strâmtoare, o mie poate fi oprită de trei:
Acum, cine va sta de fiecare parte și va ține podul cu mine?
Apoi, a vorbit Spurius Lartius; un mândru Ramnian era:
"Iată, voi sta la mâna dreaptă și voi ține podul cu tine."
Și afară a vorbit puternic Herminius; din sângele lui Titian era:
"Voi rămâne pe partea stângă și voi păstra podul cu tine."
„Horațiu”, spune consulul, așa cum spui, așa să fie ”.
Și direct împotriva acelei măreții mări a ieșit neîncetat Trei.
Căci romanii din cearta Romei nu au cruțat nici pământ, nici aur,
Nici fiul, nici soția, nici membrul, nici viața, în vremurile curajoase ale vremii.
Atunci nimeni nu era pentru o petrecere; atunci toate erau pentru stat;
Atunci omul cel mare i-a ajutat pe săraci, iar bietul a iubit pe cel mare.
Atunci terenurile au fost destul de împărțite; apoi răsfățurile au fost vândute destul de:
Romanii erau ca frații din vremurile curajoase din vechime.
Acum Roman este pentru Roman mai urât decât un dușman,
Și Tribunele dau peste cel înalt, iar Părinții macină josul.
În timp ce ceară fierbinte în fracțiune, în luptă ne ceară rece:
De aceea, oamenii nu se luptă cum s-au luptat în vremurile curajoase.
În timp ce cei trei își strângeau harnașamentul pe spate,
Consulul a fost omul principal pentru a lua în mână un topor:
Și Părinții s-au amestecat cu pălărie, bară și corbă,
Și a lovit scândurile de deasupra și a dezlegat popi de dedesubt.
Între timp, armata toscană, pe bună dreptate să o privească,
Venea intermitent în lumina noaptea,
Loc în spatele rangului, ca niște valuri strălucitoare ale unei mări largi de aur.
Patru sute de trâmbițe au sunat pe un foc de glee războinic,
Pe măsură ce acea mare gazdă, cu rulare măsurată și sulițe înaintate, și înverșunările se răspândeau,
Se rostogoli încet spre capul podului, unde stătea neîncetatele Trei.
Cei trei stăteau liniștiți și tăcuți și se uitau la dușmani,
Și un mare strigăt de râs din toată avangarda s-a ridicat:
Și mai departe, trei șefi au apărut înaintea acelei adânci;
Pe pământ au țâșnit, au tras săbiile și și-au ridicat scuturile și au zburat
Pentru a câștiga calea îngustă;
Aunus din Tifernum verde, Domnul dealului viței de vie;
Și Seius, ale cărui opt sute de sclavi sutesc în minele lui Ilva;
Și Picus, lung până la vasul Clusium în pace și război,
Cine a condus să-și lupte cu puterile umbriene din acea crăpătură cenușie, unde se învârti cu turnuri,
Cetatea Naquinum coboară valurile palide ale Nar.
Stout Lartius s-a aruncat în jos pe Aunus în pârâul de sub:
Herminius a lovit-o pe Seius și l-a înfipt în dinți:
La Picus, curajosul Horațiu, a aruncat o lovitură aprinsă;
Și brațele de aur ale mândrului Umbrian s-au ciocnit în praful sângeros.
Atunci Ocnus din Falerii s-a repezit asupra Romanilor Trei;
Și Lausulus din Urgo, roverul mării,
Și Aruns of Volsinium, care a ucis marele mistreț,
Marele mistreț care-și avea tărâmul în mijlocul stufelor fenului lui Cosa,
Și irosit câmpuri și oameni uciși, de-a lungul țărmului Albiniei.
Herminius a doborât pe Aruns; Lartius a pus Ocnus jos:
Chiar în inima lui Lausulus Horațiu a trimis o lovitură.
- Stai acolo, strigă el, a căzut pirat! Nu mai, agitat și palid,
Din zidurile Ostiei mulțimea va marca urmele scoarței tale distrugătoare.
Nu mai vor fi acoperiți pădurile și cavernele în timp ce spionează
Navigatia ta de trei ori ".
Dar acum nu se auzea niciun sunet de râs printre dușmani.
S-a ridicat o sclipire sălbatică și mânioasă din toată avangarda.
Lungimea a șase sulițe de la intrare a oprit acel șir adânc,
Și pentru un spațiu, nimeni nu a ieșit pentru a câștiga calea îngustă.
Dar hark! strigătul este Astur, și iată! rândurile se împart;
Și marele Domn al Lunii vine cu pasul său măreț.
Deasupra umerilor săi înfioră puternic scutul de patru ori,
Și în mâna lui scutură marca pe care altcineva, dar nu o poate purta.
El a zâmbit acelor romani îndrăzneți un zâmbet senin și înalt;
El a privit toscanii în flăcări, și disprețul îi era în ochi.
Răspunde, "Puiul lupului stă sălbatic:
Dar îndrăzniți să urmați, dacă Astur șterge calea? "
Apoi, învârtindu-și cuvântul broads cu ambele mâini până la înălțime,
S-a repezit împotriva lui Horațiu și a lovit cu toată puterea.
Cu scutul și lama Horatius a îndreptat cu putere lovitura.
Lovitura, totuși întoarsă, s-a apropiat și prea mult;
Îi era dor de cârma lui, dar i-a răcit coapsa:
Toscani au ridicat un strigăt de bucurie pentru a vedea cum curge sângele roșu.
S-a mutat, iar pe Herminius a sprijinit un spațiu de respirație;
Apoi, ca o pisică sălbatică înnebunită cu răni, a izbucnit chiar pe chipul lui Astur.
Prin dinți, prin craniu și cu casca atât de aprigă, o frântură a încins,
Sabia cea bună stătea o lățime de mână în spatele capului toscanului.
Iar marele Domn al Lunii a căzut la acel atac mortal,
Când cade pe muntele Alvernus, un stejar mirosit de tunet.
Departe este pădurea prăbușită pe care brațele uriașe se întindeau;
Și palidele auurează, mormăind jos, privind pe capul hulit.
Pe gâtul lui Astur, Horatius chiar apăsă ferm călcâiul,
Și de patru ori de patru ori s-a smuls de amain, a scos din oțel.
- Și vezi, strigă el, oaspeții primiți, corecți, care te așteaptă aici!
Ce nobil Lucumo vine să guste vesela noastră romană? "
Dar la provocarea lui apăsătoare a alergat un murmur însuflețit,
Îndepărtat de mânie, de rușine și de teamă, de-a lungul acelei dublu strălucitoare.
Nu lipseau oameni de pricepere, nici oameni de rasă stăpână;
Pentru că toți cei mai nobili ai Etrusiei erau în jurul locului fatal.
Dar toți cei mai nobili ai Etrusiei au simțit că inimile lor se scufundă să vadă
Pe pământ cadavrele sângeroase; în calea lor cei trei neîncrezători;
Și, de la intrarea înfricoșătoare, unde stăteau acei îndrăzneți romani,
Toate s-au cutremurat, ca niște băieți care nu știu, întinzând pădurea pentru a începe o iepură,
Veniți la gura unui bârlet întunecat unde, mormăind jos, un urs bătrân aprig
Se află în mijlocul oaselor și al sângelui.
Nimeni nu ar fi fost cel care să conducă cu atâta atac?
Dar cei din spate strigau "Înainte!", Iar cei dinainte au strigat "Înapoi!"
Și înapoi acum și înainte renunță la matricea profundă;
Și pe marea aruncată a oțelului, înapoi și înapoi, mulinele standardelor;
Iar victoria de trâmbiță victorioasă moare bine.
Cu toate acestea, un singur bărbat a ieșit într-o clipă în fața mulțimii;
Bine cunoscut era el tuturor celor trei și i-au transmis salut.
"Acum bine-venit, bun venit, Sextus! Acum bine-venit la tine acasă!
De ce rămâi și te întorci? Aici se află drumul spre Roma ".
De trei ori s-a uitat la oraș; de trei ori s-a uitat la mort;
Și de trei ori au intrat în furie și de trei ori s-au întors înfricoșat:
Și, alb de teamă și ură, înfiorat pe calea îngustă
Unde, așezându-se într-un bazin de sânge, cei mai curajoși toscani se așezară.
Dar între timp toporul și pârghia au fost manșurate;
Iar acum podul atârnă deasupra valului care fierbe.
"Întoarce-te, întoarce-te, Horațiu!" strigă tare Părinții toți.
"Înapoi, Lartius! Înapoi, Herminius! Înapoi, să cadă ruina!"
Spatele lăsat pe Spurius Lartius; Herminius dădu înapoi:
Și, pe măsură ce treceau, sub picioarele lor simțeau căscăturile.
Dar când s-au întors cu fața și pe țărmul mai departe
Văzând curajosul Horatius stând singuri, s-ar fi încrucișat încă o dată.
Dar cu un accident ca tunetul a căzut fiecare fascicul slăbit,
Și, ca un baraj, puternica epavă s-a așezat în dreapta pârâului:
Și un zid puternic de triumf s-a ridicat de pe zidurile Romei,
În ceea ce privește cele mai înalte vârfuri de turelă a fost stropită spuma galbenă.
Și, ca un cal neîntrerupt, când întâi simte frâu,
Râul furios s-a zbătut tare și și-a aruncat mânerul tăios,
Și izbucni bordura și se mărginește, bucurându-se să fie liber,
Și învârtindu-se, în carieră înverșunată, bătălie și scândură și dig
S-a grăbit cu capul spre mare.
Singur stătea curajos Horațiu, dar constant încă în minte;
Treizeci de mii de inamici înainte și viitoarea largă în urmă.
"Jos cu el!" strigă Sextus fals, cu un zâmbet pe chipul său palid.
„Acum dă-ți voie”, strigă Lars Porsena, „cedează-ți acum harul nostru!”
Round se întoarse el, ca să nu demineze acele pofte de rând să vadă;
Naught i-a vorbit lui Lars Porsena, lui Sextus nu a vorbit nimic;
Dar a văzut pe Palatinus pridvorul alb al casei sale;
Și a vorbit spre râul nobil care se rostogolește lângă turnurile Romei.
"Oh Tiber, tată Tiber, la care se roagă romanii,
Viața unui roman, brațele unui roman, luați-vă la conducere în această zi! "
Așa că a vorbit și, vorbind, a înălțat sabia bună de partea sa,
Și, cu harnașa pe spate, a plonjat cu capul în val.
Nu se auzea niciun sunet de bucurie sau de întristare de la nici o bancă;
Dar prietenii și dușmanii sunt surprinși de mut, cu buze despărțite și ochi încordatori,
Se vedea uitându-se unde s-a scufundat;
Și când deasupra surmenajelor au văzut cum îi apare creasta,
Toată Roma a trimis un strigăt rău și chiar rangurile din Toscana
Ar putea să nu-mi fie greu să înveselească.
Însă alerga cu înverșunare curentul, umflat ridicat de luni de ploaie:
Și repede îi curgea sângele; iar el era dureros,
Și greoi cu armura lui și petrecut cu lovituri schimbătoare:
Și de multe ori l-au crezut că se scufundă, dar încă o dată s-a ridicat.
Niciodată, nu am fost, am înotat, într-un caz atât de rău,
Luptați printr-o inundație atât de înfiorătoare în siguranță până la locul de aterizare:
Dar membrele lui erau purtate cu inima curajos de inima viteaza din interior,
Iar bunul nostru tată Tiber și-a ridicat curajos bărbia

"Blestem pe el!" quoth false Sextus, „nu va îneca răufăcătorul?
Dar pentru această ședere, aproape de zi, am fi prăbușit orașul! "
"Raiul ajută-l!" calma Lars Porsena "si adu-l in siguranta pe tarm;
Căci o armă de armă atât de galantă nu a fost văzută niciodată înainte. "
Și acum simte fundul: acum pe pământ uscat stă;
Acum, rotunjește-l pe Părinți, ca să-și apese mîinile strâmbe;
Și acum, cu strigăte și lovituri, și zgomot de plâns tare,
El intră prin River-Gate, purtat de mulțimea veselă.
I-au dat din pământul de porumb, care era de drept public,
Oricât de mulți boi puternici ar putea arunca de dimineață până noaptea;
Și au făcut o imagine topită și au pus-o la înălțime,
Și acolo este până astăzi să mărturisesc dacă mint.
Stă în Comitium, simplu pentru toti oamenii să-l vadă;
Horațiu în harnașa lui, oprindu-se pe un genunchi:
Iar dedesubt este scris, cu litere de aur, toate,
Cât de viteaz a ținut podul în vremurile curajoase ale vremii.
Și totuși numele lui sună agitat pentru oamenii din Roma,
Ca trâmbiță care îi cheamă să încarce casa Volscian;
Și soțiile încă se roagă lui Juno pentru băieți cu inimi la fel de îndrăznețe
Ca al lui, care a ținut podul atât de bine în vremurile curajoase de odinioară.
Și în nopțile de iarnă, când vântul rece de nord bate,
Și urletul lung al lupilor se aude în mijlocul zăpezii;
Când se înconjoară căsuța singuratică urlă tare, cea mai grea,
Și buștenii buni ai algidusului urlă tot mai tare;
Când se deschide cel mai vechi butoi și se aprinde cea mai mare lampă;
Când castanele strălucesc în brațe, iar copilul se aprinde pe scuipă;
Când tineri și bătrâni în cerc în jurul firelor de foc se închid;
Când fetele țes coșuri și flăcăii modelează arcuri
Când bunul își împletește armura și își croiește penajul căștii,
Și naveta bunicii merge vesel strălucind prin țesătură;
Cu plânsul și cu râsul este încă povestea spusă,
Cât de bine a păstrat Horațiu podul în vremurile curajoase de odinioară.