Defecțiunile sunt defecte care determină un argument să fie invalid, neintemeiat sau slab. Defecțiunile logice pot fi separate în două grupuri generale: formală și informală. O eroare formală este un defect care poate fi identificat doar prin examinarea structurii logice a unui argument, mai degrabă decât la orice enunțuri specifice. Defecțiunile informale sunt defecte care pot fi identificate doar printr-o analiză a conținutului real al argumentului.
Defecțiunile formale se găsesc numai în argumente deductive cu forme identificabile. Unul dintre lucrurile care îi face să apară rezonabil este faptul că arată și imită argumente logice valide, dar sunt de fapt invalide. Iată un exemplu:
Ambele premise din acest argument sunt adevărate, dar concluzia este falsă. Defectul este o eroare formală și poate fi demonstrat prin reducerea argumentului la structura sa goală:
Nu contează ce reprezintă A, B și C. Le-am putea înlocui cu „vinuri”, „lapte” și „băuturi”. Argumentul ar fi încă invalid din același motiv. Poate fi util să reduci un argument la structura sa și să ignori conținutul pentru a vedea dacă acesta este valid.
Defecțiunile informale sunt defecte care pot fi identificate doar printr-o analiză a conținutului real al argumentului, mai degrabă decât prin structura acestuia. Iată un exemplu:
Premisele din acest argument sunt adevărate, dar în mod clar, concluzia este falsă. Defecțiunea este o eroare formală sau o eroare informală? Pentru a vedea dacă aceasta este de fapt o eroare formală, trebuie să o descompunem la structura sa de bază:
Această structură este valabilă. Prin urmare, defectul nu poate fi o falie formală și trebuie să fie în schimb o eroare informală care să fie identificată din conținut. Când examinăm conținutul, descoperim că un termen cheie („rock”) este folosit cu două definiții diferite.
Defecțiunile informale pot funcționa în mai multe moduri. Unii distrag cititorul de ceea ce se întâmplă cu adevărat. Unii, ca în exemplul de mai sus, folosesc ambiguitatea pentru a provoca confuzie.
Există mai multe modalități de a clasifica falimentele. Aristotel a fost primul care a încercat să le descrie și să le categorizeze sistematic, identificând 13 falimente împărțite în două grupuri. De atunci, au fost descrise multe altele, iar clasificarea a devenit mai complicată. Clasificarea folosită aici ar trebui să se dovedească utilă, dar nu este singura modalitate valabilă de organizare a faliei.
Argumentele cu acest defect au o structură apropiată din punct de vedere gramatical de argumentele valabile și nu fac falimente. Din cauza acestei asemănări apropiate, cititorul poate fi distras în gândirea că un argument rău este de fapt valabil.