Geografia politică a oceanelor

Controlul și proprietatea oceanelor au fost mult timp un subiect controversat. De când imperiile antice au început să navigheze și să comercializeze peste mări, comanda zonelor de coastă a fost importantă pentru guverne. Cu toate acestea, abia în secolul XX, țările au început să se reunească pentru a discuta standardizarea frontierelor maritime. Surprinzător, situația încă nu a fost rezolvată.

Alcătuirea propriilor limite

Din cele mai vechi timpuri până în anii 1950, țările au stabilit limitele jurisdicției lor pe mare. În timp ce majoritatea țărilor au stabilit o distanță de trei mile nautice, granițele variau între trei și 12 nm. Aceste apele teritoriale sunt considerate parte a jurisdicției unei țări, sub rezerva tuturor legilor țării respectivei țări.

Din anii 1930 până în anii 1950, lumea a început să realizeze valoarea resurselor minerale și petroliere de sub oceane. Țările individuale au început să-și extindă revendicările către ocean pentru dezvoltarea economică.

În 1945, președintele SUA, Harry Truman, a revendicat întregul raft continental de pe coasta SUA (care se întinde aproape 200 nm de pe coasta Atlanticului). În 1952, Chile, Peru și Ecuador au revendicat o zonă de 200 nm de țărmurile lor.

Standardizare

Comunitatea internațională și-a dat seama că trebuie făcut ceva pentru standardizarea acestor frontiere.

Prima Conferință a Națiunilor Unite privind Dreptul Mării (UNCLOS I) s-a întâlnit în 1958 pentru a începe discuțiile cu privire la aceste și alte probleme oceanice. În 1960 a avut loc UNCLOS II și în 1973 a avut loc UNCLOS III.

În urma UNCLOS III, a fost elaborat un tratat care a încercat să abordeze problema graniței. Acesta a specificat că toate țările de coastă vor avea o mare teritorială de 12 nm și o zonă economică exclusivă de 200 nm. Fiecare țară ar controla exploatarea economică și calitatea mediului din ZEE.

Deși tratatul nu a fost încă ratificat, majoritatea țărilor respectă orientările sale și au început să se considere conducătoare pe un domeniu de 200 nm. Martin Glassner raportează că aceste mări teritoriale și ZEE ocupă aproximativ o treime din oceanul mondial, lăsând doar două treimi ca „ape mari” și apele internaționale.

Ce se întâmplă când țările sunt foarte strânse?

Atunci când două țări se află mai aproape de 400 nm distanță (200nm ZEE + 200nm ZEE), trebuie să se stabilească o frontieră a ZEE. Țările mai apropiate de 24 nm distanță trasează o linie mediană între apele teritoriale ale celuilalt.

UNCLOS protejează dreptul de trecere și chiar de zbor prin (și peste) căi navigabile înguste cunoscute sub denumirea de chokepoints.

Ce zici de Insule?

Țări precum Franța, care continuă să controleze multe insule mici din Pacific, au acum sub controlul lor milioane de kilometri pătrați într-o zonă oceanică potențial profitabilă. O controversă cu privire la ZEE a fost determinarea a ceea ce constituie suficient o insulă pentru a avea propria ZEE. Definiția UNCLOS este că o insulă trebuie să rămână deasupra liniei de apă în timpul apei mari și poate să nu fie doar roci, și trebuie să fie locuibilă și pentru oameni.

Încă mai sunt multe în ceea ce privește geografia politică a oceanelor, dar se pare că țările urmează recomandările tratatului din 1982, care ar trebui să limiteze majoritatea argumentelor privind controlul mării.