Înțelegerea combaterii dinozaurilor

În filmele de la Hollywood, luptele cu dinozaurii au câștigători și învingători clari, arene demarcate cu atenție (să zicem, un petic deschis de pusti sau cafeneaua din Parcul Jurassic) și, de obicei, o mulțime de spectatori umani speriați și neobosiți. Cu toate acestea, în viața reală, luptele cu dinozaurii erau mai degrabă asemănătoare cu confuzii, baruri haotice decât meciurile Ultimate Fighting și, mai degrabă, decât să persiste pentru mai multe runde, ele erau de obicei terminate din ochiul unui Jurassic. (Consultați o listă a celor mai morți dinozauri, precum și bătălii preistorice cu dinozaurii, reptilele și mamiferele preferate.)

La început este important să distingem între cele două tipuri principale de luptă dinozaur. Întâlnirile prădătorilor / pradelor (de exemplu, între un tiranosauriu foame și singur, Triceratops juvenil) au fost rapide și brutale, fără nicio regulă în afară de „omorâți sau uciși”. Însă ciocnirile intra-specii (să zicem, doi bărbați Pachycephalosaurus masculi care se capătă reciproc pentru dreptul de a se împlini cu femelele disponibile) au avut un aspect mai ritualic și au dus rareori la moartea unui combatant (deși se presupune că leziunile grave erau frecvente).

Desigur, pentru a lupta cu succes, trebuie să fiți echipat cu arme adecvate. Dinozaurii nu au avut acces la arme de foc (sau chiar la instrumente contondente), dar au fost înzestrați cu adaptări evoluate în mod natural care i-au ajutat fie să-și vâneze prânzul, fie să fie prânz, fie să propage speciile pentru a retrage meniul global de prânz. Armele ofensive (cum ar fi dinții ascuțiți și ghearele lungi) erau aproape exclusiv provincia dinozaurilor care mâncau carne, care pradau unul pe celălalt sau pe erbivore mai blânde, în timp ce armele de apărare (cum ar fi armăturile și palele de coadă) erau evoluate de către mâncătorii de plante în ordine pentru a preveni atacurile prădătorilor. Un al treilea tip de armă constă în adaptări selectate sexual (cum ar fi coarne ascuțite și cranii îngroșate), purtate de masculii unor specii de dinozauri pentru a domina efectivul sau pentru a concura pentru atenția femelelor..

Armele ofensive dinozaurice

dantură. Dinozaurii care mănâncă carne, precum T. Rex și Allosaurus, nu au evoluat dinți mari și ascuțiți doar pentru a-și mânca prada; precum gheparii moderni și rechinii albi mari, au folosit aceste tocatoare pentru a livra mușcături rapide, puternice și (dacă au fost livrate la locul potrivit la momentul potrivit) mușcături fatale. Niciodată nu vom ști cu siguranță, dar raționând prin analogie cu carnivorele moderne, se pare că aceste teropode vizau gâturile și burtele victimelor lor, unde o mușcătură puternică ar provoca cele mai multe pagube..

gheare. Unele dinozauri carnivore (precum Baryonyx) erau echipate cu gheare mari, puternice, pe mâinile lor din față, pe care le obișnuiau să le trântească la pradă, în timp ce altele (precum Deinonychus și ceilalți răpitori) aveau gheare unice, supradimensionate, curbate pe picioarele posterioare. Este puțin probabil că un dinozaur ar fi putut ucide prada doar cu ghearele sale; aceste arme au fost probabil folosite și pentru a acoperi adversarii și a le menține într-o „strângere de moarte”. (Rețineți, totuși, că ghearele uriașe nu conțin neapărat o dietă carnivoră; Deinocheirusul cu gheare mari, de exemplu, era un vegetarian confirmat.)

Privire și miros. Cei mai avansați prădători ai erei mezozoice (precum Troodonul de dimensiunea umană) erau echipate cu ochi mari și viziune binoculară relativ avansată, ceea ce le-a fost mai ușor să pătrundă în pradă, mai ales atunci când vânează noaptea. Unele carnivore aveau, de asemenea, un simț avansat al mirosului, ceea ce le-a permis să parfumeze prada de departe, deși este posibil ca această adaptare să fie obișnuită cu acasă în carcasele deja moarte, putrezite).

Impuls. Tiranozaurii au fost construiți ca berbecii, cu capete enorme, corpuri groase și picioare posterioare puternice. La scurt timp de a furniza o mușcătură fatală, un Daspletosaurus care-l ataca își putea bate victima prostie, cu condiția să aibă elementul de surpriză de partea sa și un cap suficient de abur. Odată ce ghinionul Stegosaurus era întins pe partea sa, uluit și confuz, teropodul înfometat putea să se deplaseze pentru uciderea rapidă.

Viteză. Viteza a fost o adaptare împărtășită în egală măsură de prădători și pradă, un bun exemplu de evoluție a „cursei armelor”. Întrucât erau mai mici și mai ușor construite decât tiranozaurii, răpitoarele și dino-păsările au fost deosebit de rapide, ceea ce a creat un stimulent evolutiv pentru ornitopodele care hrăneau plante pe care le-au vânat să funcționeze și mai repede. De regulă, dinozaurii carnivori erau capabili de explozii scurte de mare viteză, în timp ce dinozaurii erbivori puteau să mențină un ritm puțin mai rapid pentru o perioadă mai lungă de timp.

Respiratie urat mirositoare. Acest lucru poate suna ca o glumă, dar paleontologii cred că dinții unor tiranozauri au fost formați astfel încât să acumuleze intenționat rachete de țesut mort. Pe măsură ce aceste mărunțișuri putreau, ele au crescut bacterii periculoase, ceea ce înseamnă că orice mușcături ne fatale aplicate altor dinozauri ar avea ca rezultat răni infectate și gangrene. Ghinionistul de plantă ar cădea mort în câteva zile, moment în care Carnotaurul responsabil (sau orice alt prădător din imediata apropiere) s-a aruncat pe carcasa sa.

Arme de apărare dinozaur

frac. Cozile lungi, flexibile ale sauropodelor și titanozaurilor au avut mai multe funcții: au contribuit la contrabalansarea gâturilor la fel de lungi ale dinozaurilor, iar suprafața lor amplă ar fi putut ajuta la disiparea excesului de căldură. Cu toate acestea, se crede, de asemenea, că unii dintre acești behemoths își pot scoate coada ca niște bici, oferind lovituri uimitoare pentru apropierea prădătorilor. Utilizarea cozilor în scopuri defensive a atins apogeul cu anchilozaurii sau cu dinozaurii blindate, care au evoluat creșteri grele și macelice la capetele cozilor lor, care ar putea zdrobi craniile răpitorilor nedorite..

blindaj. Până când cavalerii din Europa medievală nu au învățat să forțeze armuri metalice, nicio creatură de pe Pământ nu a fost mai impermeabilă să atace decât Ankylosaurus și Euoplocephalus (aceasta din urmă avea chiar și pleoape blindate). Când sunt atacate, acești anchilozauri s-ar plopi pe pământ și singurul mod în care aceștia ar putea fi uciși era dacă un prădător reușea să le arunce pe spate și să scape în picioarele moi. În momentul în care dinozaurii au dispărut, chiar și titanosaurs au evoluat o acoperire blindată ușoară, care ar fi putut contribui la combaterea atacurilor de pachete ale unor rapițe mai mici.

Vrac mare. Unul dintre motivele pentru care sauropodii și hadrosaurele au atins asemenea dimensiuni enorme este faptul că adulții cu vârste întregi ar fi fost aproape imuni la prădare: nici măcar un pachet de adulți Alioramus nu ar putea spera să dea jos un Shantungosaurus de 20 de tone. Dezavantajul acestui lucru, desigur, a fost faptul că prădătorii și-au îndreptat atenția către bebelușii și puietul mai ușor de ales, ceea ce înseamnă că dintr-un ghetuș de 20 sau 30 de ouă depuse de o fiococolă feminină, doar unul sau două ar putea reuși să ajunge la vârsta adultă.

Camuflaj. Singura caracteristică a dinozaurilor care rareori (dacă a fost vreodată) fosilizează este culoarea pielii lor - așa că nu vom ști niciodată dacă Protoceratopsii au purtat dungi asemănătoare cu zebră sau dacă pielea mototolită a lui Maiasaura a făcut dificilă vizibilitatea în subsușa densă. Cu toate acestea, raționând prin analogie cu animalele de pradă moderne, ar fi foarte surprinzător, dacă hadrosaurs și ceratopsienii nu ar sporta un fel de camuflaj pentru a le proteja din atenția prădătorilor.

Viteză. După cum am menționat mai sus, evoluția este un angajator cu șanse egale: pe măsură ce dinozaurii prădători ai erei mezozoice devin mai rapide, la fel și prada și viceversa. În timp ce un sauropod de 50 de tone nu ar fi putut rula foarte repede, hadrosaurul mediu ar putea să se ridice pe picioarele posterioare și să bată retragerea bipedală ca răspuns la pericol, iar unii dinozauri mai mici ai plantelor pot fi capabili să sprinteze la 30 sau 40 (sau posibil 50) mile pe oră în timp ce sunt urmăriți.

Auz. Ca regulă generală, prădătorii sunt înzestrați cu vedere și miros superior, în timp ce animalele de pradă posedă auz acut (astfel încât pot fugi dacă aud o foșnet amenințătoare în depărtare). Pe baza unei analize a craniilor lor creste, se pare că probabil unii dinozauri facturați de rață (cum ar fi Parasaurolophus și Charonosaurus) s-ar putea zvâcli unul pe celălalt pe distanțe lungi, astfel încât o persoană care aude pașii unui tiranosaur care se apropie ar fi în măsură să avertizeze turma..

Arme de dinozaur intra-specii

Corni. Coarnele cu aspect înfricoșător de Triceratops pot fi doar intenționate să avertizeze un T. Rex înfometat. Poziția și orientarea coarnelor ceratopsiene îi determină pe paleontologi să ajungă la concluzia că scopul lor principal era în duelul cu alți bărbați pentru dominarea în efective sau drepturile de reproducere. Desigur, bărbații nefericiți ar putea fi răniți, sau chiar uciși, în acest proces - cercetătorii au descoperit numeroase oase de dinozaur care poartă urme de luptă intra-specie.

Bibelouri. Ornamentele de cap gigant ale dinozaurilor ceratopsieni au servit două scopuri. În primul rând, mănunchiurile supradimensionate au făcut ca aceste alimentatoare să pară mai mari în ochii carnivorilor înfometați, care ar putea opta să se concentreze asupra tarifelor mai mici. Și în al doilea rând, dacă aceste bibelouri erau viu colorate, ar fi putut fi folosite pentru a semnala dorința de a lupta în timpul sezonului de împerechere. (Frills poate să fi avut încă un alt scop, deoarece suprafețele lor mari au ajutat la disiparea și absorbția căldurii.)

Crestele. Nu tocmai o „armă” în sensul clasic, creștele erau proeminențe de os cel mai des întâlnite la dinozaurii facturați cu rață. Aceste creșteri orientate înapoi ar fi fost inutile într-o luptă, dar s-ar putea să fi fost folosite pentru a atrage femele (există dovezi că creștetele unor bărbați Parasaurolophus erau mai mari decât cele ale femelelor). Așa cum am menționat mai sus, este probabil și ca unii dinozauri facturați cu rață să pătrundă aer prin aceste creste ca o modalitate de semnalare către alții de acest fel.

cranii. Această armă deosebită a fost unică pentru familia dinozaurilor cunoscuți sub numele de pacecefalosauri („șopârlele cu cap gros”). Pachycephalosaurs precum Stegoceras și Sphaerotholus au prezentat până la un picior de os pe vârfurile craniilor, pe care probabil că le foloseau capul celuilalt pentru a domina în turmă și dreptul de a se împerechea. Există unele speculații că pachycefalosaurs ar fi putut, de asemenea, să fi bătut flancurile apropierii prădătorilor cu cupolele lor îngroșate.