Ipoteza piețelor eficiente

Ipoteza piețelor eficiente a fost istoric una dintre principalele pietre de temelie ale cercetării finanțelor academice. Propus de Eugene Fama de la Universitatea din Chicago în anii 1960, conceptul general al ipotezei piețelor eficiente este că piețele financiare sunt „eficiente din punct de vedere informațional” - cu alte cuvinte, că prețurile activelor pe piețele financiare reflectă toate informațiile relevante despre un activ. O implicație a acestei ipoteze este că, întrucât nu există o greșeală persistentă a activelor, este practic imposibil să prezice în mod constant prețurile activelor pentru a „bate piața” - adică a genera profituri mai mari decât media generală a pieței, fără a suporta mai mult risc decât piața.

Intuția din spatele ipotezei eficiente a piețelor este destul de simplă - dacă prețul de piață al unei acțiuni sau obligațiuni ar fi mai mic decât ceea ce informațiile disponibile ar sugera că ar trebui să fie, investitorii ar putea (și ar) profita (în general prin strategii de arbitraj) prin cumpărarea activului. Această creștere a cererii ar duce totuși la creșterea prețului activului până când acesta nu va mai fi „scăzut”. Dimpotrivă, dacă prețul de piață al unei acțiuni sau obligațiuni ar fi mai mare decât ceea ce informațiile disponibile ar sugera că ar trebui să fie, investitorii ar putea (și ar) profita prin vânzarea activului (fie vânzarea activului direct sau vânzarea pe scurt a unui activ pe care nu îl fac propriu). În acest caz, creșterea ofertei activului ar reduce prețul activului până când acesta nu va mai fi „prea scump”. În ambele cazuri, motivul de profit al investitorilor pe aceste piețe ar duce la stabilirea prețurilor „corecte” ale activelor și la nicio oportunitate consistentă de profit în exces rămas pe masă.

Tehnic vorbind, ipoteza piețelor eficiente vine în trei forme. Prima formă, cunoscută sub numele de forma slabă (sau eficiență de formă slabă), postulează că prețurile stocurilor viitoare nu pot fi prezise din informații istorice despre prețuri și randamente. Cu alte cuvinte, forma slabă a ipotezei piețelor eficiente sugerează că prețurile activelor urmează o mers aleatorie și că orice informație care ar putea fi utilizată pentru a prezice prețurile viitoare este independentă de prețurile anterioare.

Cea de-a doua formă, cunoscută sub denumirea de forma semi-puternică (sau eficiență semi-puternică) sugerează că prețurile acțiunilor reacționează aproape imediat la orice informații publice noi despre un activ. În plus, forma semi-puternică a ipotezei piețelor eficiente susține că piețele nu reacționează prea mult sau nu reacționează la informații noi.

A treia formă, cunoscută sub numele de forma puternică (sau eficiență de formă puternică), afirmă că prețurile activelor se ajustează aproape instantaneu nu numai la informațiile publice noi, ci și la informațiile private noi.

Mai simplu, forma slabă a ipotezei piețelor eficiente implică faptul că un investitor nu poate bate în mod constant piața cu un model care folosește doar prețuri și profituri istorice ca inputuri, forma semi-puternică a ipotezei piețelor eficiente implică faptul că un investitor nu poate bate constant piața cu un model care să includă toate informațiile disponibile publicului, iar forma puternică a ipotezei eficiente a piețelor implică faptul că un investitor nu poate bate constant piața chiar dacă modelul său încorporează informații private despre un activ.

Un lucru de reținut în legătură cu ipoteza piețelor eficiente este faptul că nu implică faptul că nimeni nu profită niciodată din ajustările prețurilor activelor. Prin logica enunțată mai sus, profiturile se duc către acei investitori ai căror acțiuni mută activele către prețurile lor „corecte”. Cu ipoteza că diferiți investitori ajung pe piață mai întâi în fiecare din aceste cazuri, însă, niciun investitor nu este capabil să profite în mod constant din aceste ajustări de preț. (Acei investitori care au fost capabili să intre mereu în acțiune mai întâi ar face acest lucru nu pentru că prețurile activelor erau previzibile, ci pentru că aveau un avantaj informațional sau de execuție, ceea ce nu este în contradicție cu conceptul de eficiență a pieței.)

Dovada empirică pentru ipoteza piețelor eficiente este oarecum mixtă, deși ipoteza cu formă puternică a fost destul de constant refutată. În special, cercetătorii financiari comportamentali urmăresc să documenteze modalitățile în care piețele financiare sunt ineficiente și situațiile în care prețurile activelor sunt cel puțin parțial previzibile. În plus, cercetătorii financiari comportamentali contestă ipoteza piețelor eficiente pe motive teoretice, documentând atât prejudecățile cognitive care îndepărtează comportamentul investitorilor de raționalitate, cât și limitează arbitrajul care împiedică alții să profite de prejudecățile cognitive (și, făcând acest lucru, păstrând piețele eficient).